Când fruntea se zbate
Sub tâmple de ceasuri,
iar orele ard
- secunde sângerii,
Când iarba luminii
Se-nfruptă de patimi
Și eul rămâne
- mereu fără vini,
țipă-n cenușa
clipei zdrobite
doar "te iubesc"-ul meu,
Furat dintr-un colț
de oglindă spartă,
prin care-mi văd nuditatea
sufletului
ars de dor...

Dorul pustiu,
După zâmbetu-ți fraged
și privirea-ți ce-mi știe
până și ultimul atom,

După sărutul ce stă să se nască
Din buzele arcuite
a nesomn transparent,
când mâna-mi leneșă
- de oboseală -
îți caută trupul
în care să-mi învelesc setea de tine
acea sete mereu nouă, mereu mai aprigă
cu cât mă îmbăt mai mult
- de tine ...

dragostea mea... rămâi...